Cu mainile murdare

Nu mai simt durerea de spate cu care trebuie sa ma obisnuiesc sa traiesc. Este o coabitare care din cand in cand imi va aduce aminte ca intotdeauna trebuie platit un pret pentru placeri.

Gradinaritul nu este o indeletnicire delicata si usoara, cu cat il iubesti mai tare cu atat doare mai tare. Imi place sa sap. Daca cineva ar spune: „Incepi aici si termini dincolo si pentru asta iti dau lingurita asta”, eu sunt gata. Voi sapa transee cu unghiile si voi sta aplecata ore intregi fara sa cedez durerii.

Zapada s-a asezat in calea fericirii mele

Cand sapi uiti de tine. Este o meditatie profunda asemeni celei in care cad femeile din India atunci cand toaca marunt ingredientele pentru mancare. Daca tocatul ingredientelor pentru mancare, ritmic, monoton, solitar, de al carui final esti surprins, este considerat in India meditatie, atunci sapatul este varianta sa pe care eu o folosesc pe post de terapie.

Cred ca asta este medicamentul pe care gradina il are gata impotriva durerilor mele de spate: cand sap si sadesc si prasesc ma cufund intr-o lume linistita, perfecta, fara gust, culoare si libera de orice pasiune. Munca asta fizica ma arunca intr-o stare de externuare care imi goleste mintea si ma lasa senina si fericita, plina de viata. Cred ca gradinaritul are pentru mine aceleasi valente pe care le are lectura. Si intr-un caz si in celalalt ma las transportata departe de viata mea.

Tufa de buxus sempervirens a stat in iarna asta cam prea mult sub zapezi

De aceasta stare am nevoie cum. A fost si inca mai este iarna. Si sunt satula. Am nevoie de miscare, de meditatie si de o durere zdravana de spate. Ma simt imobila si inutila. Micile treburi din gradina sunt insuficiente pentru a satisface nevoia mea gradinarit.

Si am atata treaba… Anul acesta lista lunga de legume pe care le voi insamanta cuprinde varietati italienesti, romanesti, franceze si englezesti. Am ales tot ce a supravietuit cu onoare anilor trecuti si tot ce mi s-a parut memorabil prin gust.

Era o vreme in care incercam orice insa nu mai am vreme de experimente de mare anvergura. Acum compar diversele varietati folosind numai cateva plante. Daca trec testul apar pe lista, daca nu, nu. 

Fasolea Borlotto Lingua di Fucco este incontenstabil una dintre cele mai gustoase pe care le-am crescut pana acum. Imi plac pastaile fierte, in salate, boabele proaspete in sosuri de rosii si in fine, in inima iernii, un castron de fasole uscata batuta este de neegalat. Boabele sunt mari, plantele sunt usor de ingrijit iar Borlotto Lingua di Fucco s-a permanentizat in gradina mea. In plus e greu sa gasesti o fasole mai frumoasa.

Fasolea pestrita este atat de frumoasa, atat de gustoasa ...

Anghinarea „Green Globe” este si va ramane planta pe care voi vrea sa o seman mereu. Am un plan precis: sa umplu gradina cu anghinare. Nu numai pentru ca imi place in pizza sau salate sau in mancarea de pui cu lamaie ci pentru ca nu cred ca exista o planta care sa egaleze anghinarea prin maiestate si alura.

Am incercat in ultimii zece ani multe soiuri de sfecla. Sfecla de petiol, sfecla de radacina si pentru toate aceste, multe varietati. Imi place sfecla de radacina „Burpees Golden” pentru ca este neobisnuita. Este dulce ca toate sfeclele, insa culoarea ei nu este obisnuitul sangeriu ci un galben intens si vesel. Italianca „Chioggia” are radacina in cercuri concentrice de roz si alb, alternand cu eleganta.  Este dulce dar mai presus de orice este tare frumoasa si asta este un motiv suficient pentru a ramane in gradina mea.

Anghinarea "Green Globe" in primavara anului trecut. Din 10 plante cred ca am ramas cu 7. Voi vedea cand iarna ma va lasa sa evaluez situatia

Intr-o calatorie in Italia am mancat deliciosul „Cima di Rapa” sau „brocoli di rape”. Mi-a ramas in minte si in inima si bineinteles ca am cautat si cumparat seminte imediat ce am gasit. Leguma este un fel de brocoli de la care se mananca tot, frunze, boboci, flori si care are un gust intens, puternic, unic. Brocoliul are intotdeauna un loc special rezervat in gradina mea de legume pe care vor imparti de acum incolo cu  „Cima di Rapa”. Nu are ce sa faca, trebuie sa accepte situatia. Cu totii avem dreptul sa avem favoriti.

Brocoliul Santee este frumos, fraged si fecund. Cateva tufe ajung pentru recolte cu adevarat abundente

Pe lista de experimente se inscrie anul asta spanacul japonez „Hohei”, guliile mov „Azur Star” si rubarba „Victoria” ale carei seminte le-am primit de la un prieten. Tot ce pot spune despre toate astea este: om trai si om vedea! Daca trec testul vor reveni si anul viitor. Daca nu, nu. Cu rubarba va fi mai greu insa daca in cativa ani nu da rezultate locul ei va fi luat de alte varietati de rubarba. Ce vreau de la rubarba? In principal multe, foarte multe frunze care sa nu fie atoase. Nu cer mult.

Asadar vedeti ca nu pot sta locului. Ce vreau sa fac si voi incepe de saptamana viitoare este sa insamantez garoafele. Asta ma va transporta din depresie direct in bratele tandre ale meditatiei si in cele brutale, care ma fac sa ma simt in viata, ale durerii de spate.

Minunatele gradini ale englezilor fara pamant

Pentru mine este foarte clar: omul nu este facut sa locuiasca la bloc. In indelungata evolutie a omenirii momentul de la aparitia orasele si pana acum nu reprezinta nici macar o clipire asa incat cred ca nu am avut vreme sa ne adaptam oraselor si regulilor lor nici de noi stiute. Cred ca suntem facuti sa traim aproape de pamant si nu la etaj, in comunitati mici si nu in vaste metropole inconjurati de oameni fara nume si fizionomie, inghititi de anonimat. Asa imi explic faptul ca atunci cand oamenii nu au un sat il inventeaza.

Un allotment aflat la periferia Londrei

Ascunse in spatele lanturilor de case, la marginea liniilor de cale ferata sau chiar in centrul Londrei, uneori direct pe asfalt, rasar din ce in ce mai dese gradinile de legume ale englezilor fara pamant. Intr-o tara in care regina detine cele mai multe terenuri si intreaga apa, a avea macar o bucatica de pamant este un lucru extraordinar si cei mai multi dintre cei ce au sansa sa obtina de la primarii pamant apreciza darul. Pentru ca este un dar. Un teren de 10 prajini (250 de metri patrati) costa anual intre 15 si 30 de lire sterline. O paine costa in jur de o lira.

Parcelele de teren marginite de alei inguste "pavate" cu bucati de mocheta veche

Allotmentul nu este o inventie britanica. In Danemarca acestor gradini li se spune kolonihave, in Olanda volkstuin, in Finlanda siirtolapuutarha, iar in Franta jardins familiaux sau jardin communautaire. In Germania unde sunt foarte populare sunt cunoscute sub numele de kleingärten, schrebergärten ori kolonie. Italienii au orti sociali, polonezii ogródki działkowe, iar portughezii hortas comunitárias. Caracterul lor difera insa dramatic de la tara la tara. Gasesc gradinile britanice intime si sarmate, iar pe cele franceze ordonate si decorative.

Aceste gradini britanice mi se par pline de personalitate si sarm

In Marea Britanie primariile sunt datoare, si asta mi se pare exceptional, sa asigure teren celor ce trimit cereri. Daca nu au suficient teren la dispozitie impart parcelele pe care le-au dat deja in mai multe bucati. Din acest motiv in aglomerarile urbane este foarte greu sa gasesti o parcela de dimensiunea standard de 10 prajini.

De ce 10 prajini? S-a calculat ca pentru o familie de patru persoane 250 de metri patrati sunt suficienti pentru a asigura legume si fructe tot anul. Adevarat? Orice gradinar stie ca raspunsul este: depinde cat de mult esti dispus sa muncesti, cat de bine planifici si cat de eficient esti atunci cand cultivi cei 250 de metri patrati.

Insa allotmentul britanic nu este numai locul unde cresc legume si se coc fructele. In unele locuri este permisa cresterea pasarilor (niciodata cocosi, numai gaini), sau iepurilor, iar in altele proprietarii de terenuri au dreptul sa creasca albine.  Fiecare allotment cu regulile sale.

Proprietarul acestei parcele a pastrat aleile din iarba si a pus peste pamantul sapat in toamna paie pentru a impiedica inevitabila invazie a buruienilor

Pentru englezi allotmentul este ceva mai mult decat o sursa de legume si fructe proapete, miere si oua. Pentru unii inseamna exercitiu fizic, posibilitatea de a intalni alti oameni si de a intra in competitie cu ei. Vara allotmentul este scena unor competitii de genul: cea mai mare rosie, sau cel mai mare praz…

Talmes-balmesul plin de farmec al allotmentului cu ale sale compostoare improvizate in permanenta pline pana la refuz

Este o lume ciudata, plina de farmec in care barierele cad si faimoasa rezerva britanica este uitata pentru cateva ore. Mai presus de toate aceste minunate gradini sunt adevarate exercitii de imaginatie: capsunile sunt crescute in anvelope uzate, foste dusumele marginesc straturile ridicate, fasii de mocheta intinse cu fata in jos sunt solutia rapida pentru a face o alei. Orice recipient imaginabil este folosit pentru a colecta apa sau pentru a speria pasarile.  

Anvelope uzate folosite pentru crescut capsuni

Allotmentul este pentru englezi un refugiu si cred ca pentru cei mai multi dintre ei asigura surogatul de sat de care au nevoie. Ma gasesc de multe ori privind cu uimire la alienarea pe care orasele o nasc: cine a gandit o astfel de monstruozitate? Numai disperarea poate arunca un om normal in bratele mizeriei si anonimitatii urbane. Cea mai cumplita senzatie de claustrofobie am trait-o la New York. Nu puteam respira, nu ma puteam concentra si in orice caz niciodata fara o constrangere nu as fi putut decide sa traiesc acolo. Din pacate cred ca si la sate dinamica se schimba. Sunt oare de vina orasenii care decid sa se refugieze la sat?

O banca face din allotment un refugiu confortabil pentru englezul satul de aglomerata Londra

Gradinarii de altadata

Ce gradina vedeti cand inchideti ochii? Eu vad un potager mare, scaldat de soare, cu alei drepte de peitris marginind straturi late pline cu legume, fructe si flori frumos randuite, in linii drepte. Pamantul este negru si gras, iar pe fata lui se vede trecerea blanda a greblei. De jur imprejur este un gard viu, verde inchis, perfect tuns iar la poalele lui sunt plantati trandafiri de dulceata, musetel, salvie, marar, galbenele, un amestec parfumat si tamaduitor.

Constat ca nu mai mai intereseaza noul. Nu vreau o gradina care sa fie ultimul ragnet in materie de design, minimalista, sclifostita si fara inima, vreau o gradina veche, o gradina asa cum nu mai exista: curata, ingrijita, cu inima, cu minte, cu suflet, dar mai ales cu trecut. Ma bantuie cartile despre gradinile si gradinarii de odinioara si sub influenta unei inexplicabile nostalgii vreau imposibilul. 

Gradinile de altadata erau pline de ierburi aromatice si plante medicinale

Am o strangere de inima cand ma gandesc ca au existat oameni care si-au dedicat 60-70 de ani din viata pentru a face gradini pe care le-a inghitit pamantul, le-au inundat buruienile si le-au parasit oamenii. Nu a mai ramas nimic din splendorile pe care le-au gandit, modelat, trait oameni asa cum nu se mai nasc azi.

Toby Musgrave a adunat in minunata sa carte „The Head Gardeners – Forgotten Heroes of  Horticulture” povestiri despre gradinarii secolelor trecute.

Pot sa inteleg ca marile gradini ale trecutului au disparut infrante de timpuri, mode, razboaie sau prostie. Ce nu inteleg este unde au disparut gradinarii din cartea lui Musgrave?  Unde s-a rupt firul moralitatii, bunului simt si muncii de dragul muncii? Unde a disparut devotamentul, simtul datoriei, mandria pentru lucrul binefacut? Unde si cand s-a produs mutatia genetica?

Frumusetea ordonata si simpla a gradinilor de odinioara

In carte Musgave a documentat serios rolul esential pe care gradinarul in viata casei si a familie. Gradinarul raspundea de amenajarea gradinii de legume si flori, de cultivarea legumelor, fructelor si florilor pentru casa. Unii gradinari realizau si aranjamentele florale pentru casa, iar marile minti ale istorie gradinaritului au mai facut ceva pe deasupra: au obtinut noi hibrizi de legume, fructe si flori.

Oameni educati, inteligenti, priceputi, platiti foarte prost si majoritatea traind in conditii mizere, au facut acum cateva sute de ani minuni care si azi ni se par imposibile.

Echinacea purpurea a fost cultivata de gradinarii secolului trecut atat pentru frumusetea ei cat si pentru proprietatile ei tamaduitoare

Intr-un articol din revista „The Gardeners’ Chronicle” aparut in 1841 se spunea ca un gradinar si asistentul sau munceau o gradina de legume si fructe de 4.054 de metri patrati, aveau grija de 502 metri de pomi fructiferi ale caror coroane trebuiau sa fie frumos tunse si ale caror ramuri trebuiau sa imbrace peretii calzi de piatra ai gradinii de legume.

Cei doi mai aveau in grija 35 de metri patrati de vie, 1.200 de ghivece cu tot felul de plante si 1 hectar acoperit cu peluza si tufisuri decorative care trebuiau tunse cu precizie si stiinta.

Si toate astea in 1841 cand nu existau masini de tuns iarba, sisteme automate de stropit…

Doi oameni, prost platiti, prost hraniti, prost imbracati, care locuiau in conditii mai mult decat mizere, care munceau de luni pana sambata de la 6 dimineata la 6 seara cu numai o ora pauza pentru micul dejun si pranz. Atunci cand insa sezonul era in toi gradinarul isi incepea ziua la 4 dimineata. Iar in tot acest timp gradinarii astia faceau minuni.

Gradinarii secolelor trecute stapaneau secretele cultivatului legumelor si fructelor in sere

In 1895 Thomas Owen, gradinarul domeniului regal de la Frogmore, a produs pe langa cantitati impresionante de mere, pere, capsuni, zmeura, coacaze etc, 1.815 kg de struguri, 6.240 de piersici,  2.640 de nectarine, 2.160 de caise, 400 de pepeni si 239 de ananasi.

In Marea Britanie unde clima nu permitea nici macar cultura strugurelui, unde si astazi piersicile, caisele, nectarinele, pepenii sunt fructe de import. Ca sa nu mai vorbim de ananas considerat de nobilii englezi ai secolelor XVIII si XIX cel mai fruct dintre toate fructele.

Gradinarii trebuiau sa asigure legume, fructe si flori pentru casa tot anul

Si mai este in cartea lui Musgrave o o povestire incredibila. Intre 3 mai si 13 mai 1926 in Marea Britanie a fost greva generala. In aceste 10 zile posta a refuzat sa primeasca colete mari.

Gradinarii erau responsabili ca atunci cand cei in solda carora lucrau plecau undeva in tara, cu o zi inainte ca ei sa ajunga la destinatie, sa ajunga fructele si legumele din gradina lor.

Gradinarii trebuiau sa ambaleze cu grija fiecare fruct in parte, de cele mai multe ori totul era invelit in bumbac, apoi in hartie si in final in cutii de carton.

Insa in cele 10 zile gradinarul baronului Penrhyn nu a putut trimite rosiile pe care baronul le astepta intr-o singura cutie. Asa ca le-a trimis  una cate una. Le-a invelit in bumbac, le-a ambalat in cutii mici de carton si le-a expediat. Una cate una!

Gradinarii de altadata au obtinut unele dintre soirile de legume pe care continuam sa le cultivam in gradinile noastre

In 1857 Robert Fish scria in revista „The Cottage Gardener and Country Gentlemen”: „the first duty of a gardener is to provide his employer’s table with plenty of good-flavoured vegetables; the second importance is plenty of good fruit; and the third is an abundance of beautiful flowers to crown the whole.”

Gradinarul de altadata nu era insa intimidat de toata aceasta lista. Incet, cu rabdare si munca cata sa ajuga si generatiilor de astazi, culegea munti de fructe, legume si flori. Va rog sa imi spuneti unde este gradinarul de altadata? Se mai nasc astfel de oameni sau este momentul sa abandonez orice speranta?

Gradina unui gradinar

Primul lucru pe care il fac cand ajung acasa este sa ma descalt si sa imi lepad hainele. Spal ultimele urme ale zilei petrecute dincolo de sanctuarul meu si mai apoi ma invalui in tinuta care spune: esti la adapost.

Am o pereche de sosete roz flausate, moi si pufoase, o pereche de pantaloni de trening unde genunchii mei aluneca confortabili in cochiliile lasate de ei vreme de cativa ani si un tricou de bumbac cu maneci lungi care se incalzeste incet pe piele. 

O gradina relaxata si confortabila

In acest cocon eu ma schimb in mine. Pantofii de strada si rochiile sau fustele imi sunt atat de straine, imi par ca o costumatie care nu ma reprezinta, care ma ascunde. In hainele mele de casa sunt eliberata de corsetul conventiilor de tot felul.

Daca as fi cinstita eu cu mine as merge pe strada in hainele astea care spun adevarul.

Cand am intrat pentru prima data in gradina lui David am fost surprinsa. Ma asteptam ca gradina unui gradinar sa fie un exemplu de design, snoaba, inregimentata si un pic distanta, straina. Am gasit insa un loc care spune despre David mai mult decat o poate face el. Gradina lui este coconul lui, pantalonii lui de trening cu genunchi luciosi si primitori.

Un colt dedicat legumelor, fructelor si ierburilor aromatice

David a lucrat pamantul de cand se stie. Este un barbat nu foarte inalt cu un piept larg de buldog si ochi albastrii blanzi care sclipesc de inteligenta, mereu cercetatori, uneori ironici.

David are aproape 80 de ani si fizicului unui barbat de 50, puternic si incapatanat cu miscari precise si articulatii flexibile.

Palmele lui sunt imense, aspre, iar degetele scurte si groase au  agilitatea pe care numai mainile unui  prestidigitator o pot avea. Deceniile de ales si cultivat minuscule seminte de flori si legume si-au pus amprenta asupra miscarilor sale. Degetele lui David au iscusinta picioarelor lui  Nureiev.

Sub cateva ferestre vechi David creste salata si varza si brocoli

Imi place David si asa cum ma asteptam imi place gradina lui. 

Gradina sa este plina de amintiri. La tot pasul ornamente de teracota si ciment primite de la copii si nepoti, fiecare marcand o aniversare, un Craciun. Toate florile si legumele din gradina s-au nascut din samanta cumparata sau stransa de David din gradinile altora sau din propria sa gradina.

In fiecare colt al gradinii sunt ornamente primite de la copii si nepoti

Am multe in comun cu omul acesta cald si inteligent. Amandoi adoram dulciurile si cafeaua cu lapte pe care o taram dupa noi in gradina si din care sorbim in vreme ce plantam, transplantam si pigulim florile si legumele.

Amandurora ne plac florile plantate alaturi de legume si fructe si ragazul activ dimineata devreme inconjurati de plante.

Sub lavanda David pastreaza o intreaga colectie de ghivece

Si eu si David suntem victimele rutinei, bolnavi de gradinarit, stim ce vrem si ca motanii ne marcam teritoriul. Noi o facem cu plante. Insa daca trecem pe undeva ne place sa se stie ca am fost pe acolo.

In urma lui David va ramane o gradina si pana cand am sa mor vorba lui masurata si privirea sa adanca vor ramane cu mine.

E pur si muove!

Am primit in dar acest splendid trandafir si am vrut sa vad viata, miscarea din spatele splendidelor petale portocalii.

Este un proiect pe care de multa vreme voiam sa il pun in practica. Am citit undeva ca plantele sunt marii manipulatori ai planetei.

Trandafirul Pat Austin este moale, parfumat si cald

Explicatia botanistului era simpla: priveste in gradina ta, cate din plantele de acolo au originea in regiunea, in tara sau chiar pe continentul unde te afli?

Rosiile vin din America de Sud ca si cartofii, daliile la fel, iar tutunul tot de acolo vine. Din Asia au fost adusi maci, trandafiri, rododendroni.

Cand vezi lucrurile de unde le vede botanistul iti pui intrebarea: ce este in spatele florii? Ce o anima? Si cum pot vedea asta?

Avand in fata ochilor imaginea florii miscandu-se, crescand, realizezi ca pana mai ieri ai avut o viziunea simplista asupra plantelor.

S-au facut studii care au aratat ca plantele reactioneaza la durere. La durerea lor, dar si mai interesant la durerea altora. Si atunci mai putem noi oare privi o floare cu aceiasi ochi? 

Ce mi se pare cu adevarat fascinant privind imaginilea astea de foarte multe ori este miscarea, atat de dinamica insa impeceptibila pentru rabdarea noastra de fiinte obisnuite cu pastile rapide, hapuri care condenseaza informatia si evolutia, totul.

Poate ca asta este secretul plantelor si al succesului lor in cucerirea planetei: rabdarea.

Cu ceva vreme in urma Corina imi scria: Ieri mi-a murit cactusul si-am plans ca dupa mort. M-am trezit vorbindu-i , acum cand era prea tarziu si mi-a venit in minte poezia Gandacelul “degeaba plangi acum copile…”

Iar eu mi-am amintit ca in copilarie mama a pus in camera mea o violeta de Parma. Imi aduc aminte exact in ce ghiveci era, cum arata. La scurt timp dupa ce a ajuns in camera mea frunzele au inceput sa cada.

Aveam grija de ea dar pana cand nu i-am vorbit nu si-a reveni. Nu numai ca si-a revenit a facut primele flori. Splendide flori mici de un roz foarte pal, pudrate cu sclipici ca aripile fluturilor.

Cred ca plantele ne aud si mai cred ca ele raspund la neglijenta si durere, la tristetea noastra. Am omorat multe plante pana acum insa de fiecare data am cautat sa fac mai mult bine decat rau. Va imaginati cum ar fi fost sa le vad zvarcolindu-se de durere sau sa le aud tipand?

Dincolo de teorii – oricat de usor de crezut sau de nastrusnice – am certitudinea ca plantele reactioneaza la sentimente, la dragoste.

Bobocul de Pat Austin - atat de departe de floarea matura

Cat despre frumoasa Pat Austin… Parfumul puternic de fructe coapte are darul sa te bantuie si de cand l-am primit, Pat a ajuns una dintre florile mele favorite. Este pur si simplu o floare spectaculoasa.

Pat Austin nu are rigiditatea trandafirilor pe care ii gasim prinsi in buchetele de mirese. El are mai degraba moliciunea si dulceata florilor de bujor. Pat Austin este un bujor ratacit in lumea trandafirilor.

Gradinar fara gradina

Cred ca toti am inceput asa: cu un ghiveci. Eu am inceput cu un ghiveci de pamant vopsit in galben parca pictat de mana unui copil cu margarete: o bulina portocalie in mijloc si petale albe pe margine.

”A Garden Party to Make a Difference” - o roaba plina cu fragi

Ghiveciul era crapat, avea buza ciobita intr-un loc. Era capatat. A stat cativa ani de zile pe margine chiuvetei de la bucatarie – cel mai insorit loc. Am crescut in el patrunjel si cati ani am schimbat constant plantele semanand altele.

O veche fereastra transformata intr-o mica sera care va proteja plantele mai plapande peste iarna

Tundeam frunzele regulat si le puneam in salata si supa si mancare si nimic nu mirosea sau avea un gust atat de ca atunci cand puneam cateva frunze proaspete . Cand am plecat din garsoniera am luat cu mine ghiveciul ca pe un memento al primei mele gradini.

Fasole fava si ierburi aromatice crescute in cutii de conserva

Cand am avut prima mea gradina eram deja gradinar pentru ca teama de a semana si ingriji o planta disparuse dupa ce ingrijisem patrunjelul din ghiveci.

Ma trezesc de multe ori scriind despre gradini vaste si realizez ca pot lasa impresia ca toate aceste sunt singurele posibilitati sau idealul atunci cand este pasionat de plante si gradini.

Ghimbir crescut intr-un vechi fisier metalic

Gradina poate fi, si probabil de cele mai multe ori este, un ghiveci sau mai multe ghivece. Chiar avand o gradina nu am abandonat ghivecele si acum, in apropierea iernii, ele devin cu atat mai importante. Am avut tot anul si sper sa am o buna parte din toamna si poate chiar in iarna (depinde intotdeauna de iarna) salata si ierburi aromatice in ghivece.

Ierburi aromatice crescute in jumatati de sticle de plastic aranjate intr-un sistem de irigatie care foloseste apa scursa de pe acoperis

Ardeii iuti sunt in continuare pe pervaz copti si gata sa faca minuni in bucatarie si pentru ca vreau sa am busuioc in iarna asta pentru paste si pesto ghivecele sunt de saptamana trecuta in casa pe pervaz – este anotimpul in care descopar ca am prea putine ferestre.

Butoaie de metal taiate in doua si pubele de gunoi in care cresc rosii, lavanda si fasole

Insa vizitand gradina Printului Charles si expozitia organizata pentru a incuraja reciclarea, am realizat ca nu am avut prea multa imaginatie in privinta felului in care am cultivat si cultiv legumele in ghivece. ”A Garden Party to Make a Difference” mi-a deschis ochii asupra unor infinite posibilitati de a creste legume si fructe fara sa am nevoie sa cumpar ghivece. Tot ce trebuie sa fac este sa nu arunc sticlele de plastic, conservele sau chiar mobila si cizme de cauciuc stricate.

O chiuveta metalica in care sunt crescute panselute si lavanda

Mesajul pe care Printul Charles a vrut sa il transmita imi pare atat de simplu si de bun simt in aceste vremuri in care orice banut conteaza incat nu vad de ce de acum incolo nu voi incerca sa il pun in aplicare.

Am pastrat primul meu ghiveci multa vreme pana cand intr-un moment de neatentie l-am spart.

O cada in care sunt crescute plante acvatice. Apa este atat de importanta in gradina de legume sau in cea de flori

Ce nu am pierdut odata cu cioburile este senzatie de fericire pe care mi-a adus-o atunci cand am vazut pentru prima oara  varfuri verzi itindu-se din pamant. Datorez ghiveciului cu margarete dragostea mea pentru gradinarit si gradini.

Printul Charles si gradinarul

Toti gradinarii sunt la fel. Saptamana trecuta am descoperit ca cei princiari sunt tot atat de greu de oprit cand incep sa vorbesca despre gradina si mai ales despre problemele gradinii ca noi toti ceilalti gradinari. 

Vizitand gradina Printului Charles de la resedinta sa londoneza am vazut un singur om venit acolo cu treaba: gradinarul Printului Charles.

La marginea peluzei, special construita astfel incat sa formeze o panta in secolul al XVII-lea, gradinarul printului ajusta iarba proaspat tunsa cu o foarfeca lunga si grebla invizibilele capete de iarba care ar mai fi ramas ascunse in peria deasa si verde.     

Gradinarul Printului Charles

Totul arata imaculat, iar exercitiului lui parea al unui nebun. M-am apropiat si mi-a zambit asa ca am indraznit sa ii spun foarte politicos ca totul arata minunat. Atat i-a trebuit!

„Ah, nu”, imi zice, „totul trebuie sa fie perfect!” Nu avea sens sa intru intr-o discutia despre cat de realizabila este perfectiunea (abia il intalnisem si nu avea sens sa incep cu o veste proasta)  iar el nici macar nu mi-a lasat timp sa il consolez.

„Este tare greu aici, imi spune. Ai vazut gradina de legume?”

„Este atat de greu sa crestem ceva acolo. Umbra este atat de deasa si veveritele distrug tot ce gasesc. Mai sunt si o gramada de porumbei care au ciugulit rosiile. Cum se inrosea una, cum o inhatau.”

Peluza cu a sa bordura invizibila de otel, verde si perfect tunsa

Barbat de vreo 40-45 de ani cu ochi limpezi foarte albastri, era gata sa imi detalieze toate necazurile pe care le avea cu o sinceritate pe care numai gradinarii o au.

„Stii, imi spune, am cerut primariei sa aprobe sa taiam cativa copaci ca sa avem un pic de soare pentru legume, insa astia de la primarie nici macar nu vor sa auda de asa ceva.”

Asta nici nu ma mira. Unele dintre exemplarele de la  Clarence House au venerabile varste si sunt protejate. Spre exemplu, in gradina exista doi platani care au peste 180 de ani. Este insa atat de imbucurator cand o primarie poate sa spune nu unui Print. 

Gradina de legume a Printului este o adevarata provocare pentru gradinarul sau

Gradina Printului are insa si alte neajunsuri. Dincolo de gardurile de caramida care o inconjoara este marele bulevard The Mall intens circulat zi si noapte. Nici o bariera nu poate reduce zgomotul constant al motoarelor.

In plus, din loc, in loc, gradina are numai o pojghita de sol pentru ca pe sub ea exista, ca in majoritatea capitalelor civilizate ale lumii, parcari subterane.

Salata, fasole, ierburi aromatice, toate amenintate de veverite si tinute departe de soare de umbra copacilor desi

L-am intrebat pe gradinar ce face in conditiile astea? Ce merge si ce nu?

„Trebuie sa cultivam rosiile in ghivece. Le punem pe langa fatada cladirii acolo unde bate soarele si, imi zice un suras fermecator insa amar, unde le ciugulesc porumbeii. Dar gradina, asa cum este ea produce fasole – acum suntem la a treia recolta din anul asta, salata, spanac, varza si ceva mazare.”

„Toate legumele sunt destinate bucatariei si sunt mancate de printul, familia sa si diversii lor invitati. Si tot ce vezi aici este crescut prin metode biologice asa ca protejam legumele de veverite acoperind cu plasa de sarma straturile, folosim insecticite pe baza de usturoi si plivim buruienilor sau le distrugem cu ajutorul tortelor, niciodata cu ierbicide.”

Vechea fantana arteziana din care tasnesc acum numai plante cu flori albastre

Printul nu risipeste nici apa. Vechea fantana arteziana este acum plantata cu flori albastre care imita apa saltand vesela in jgheaburile rotunde de piatra.

Conversatia mea cu gradinarul a atras si alti vizitatori. Doua doamne au intervenit cerand numele soiurilor de morcovi si de fasole cultivati in gradina de legume. 

„Morcovii sunt soiul Flyaway”, le-a raspuns gradinarul. „Iar fasolea cultivata este si englezeasca, ce foarte inalta si crescuta pe aracii inalti de 2 metri, si frantuzeasca, ceva mai mica si mai rara.”

Masivele ghivece de plumb in mijlocul carora troneaza magnolii cu frunze lucioase

„Printul Charles este un gradinar adevarat”, a mai apucat sa imi spuna cu mandrie gradinarul de la Clarence House asaltat acum de tot mai multi vizitatori.

„Atunci cand are vreme poate fi gasit in genunchi in gradina curatand buruieni sau plantand.”

Printul este binecunoscut pentru pasiunea sa pentru gradinarit. Se stie deasemenea ca in gradinile sale face compost, nu foloseste niciodata chimicale si cultiva multe dintre soiurile de legume, fructe si flori pe cale de disparitie pentru a le pastra pentru generatiile viitoare. 

A fost un privilegiu sa pot vizita gradina Printului cu ale sale straturi de flori si alei vechi de secole.

Chiar daca gradina imi va ramane mereu straina ca un urias parc la care nici un gradinar de rand si in toate mintile nu poate aspira, conversatia cu gradinarul Printului mi-a confirmat ca in gradina, printii, amatorii si  profesionistii se confruntam cu aceleasi probleme.

In gradina Printului Charles de la Clarence House

Cum mergi pe vastul bulevard The Mall catre palatul Buckingham venind dinspre Admiralty Arch, in partea stanga ai mereu cel mai vechi parc regal din Londra, St. James’s Park, iar in dreapta se desfasoara solemn un sir lung de cladiri somptuoase.

Multe dintre fatadele acestor resedinte raman ascunse in spatele unor porti inalte, a copacilor desi si a zidurilor care le inconjoara.

Vulgul are rareori acces dincolo de portile de fier. Pana astazi insa una dintre resedintele cele mai bine ferite de ochii publicului, locuinta printului Charles si a familiei sale, si-a deschis portile.

Poarta larg deschisa a resedintei de la Londra a printului Charles si publicul avantandu-se inauntru

Am intrat pe poarta de metal vopsita in negru lucios, acum larg deschisa si am descoperit dincolo de ea gradina, un adevarat parc intins pe un pic peste 2.000 de metri patrati. Printul Charles a decis sa lase publicul sa viziteze gradina sa in scop caritabil. Evenimentul, despre care am sa scriu cu alta ocazie, s-a numit „A Garden Party to Make a Difference” si a avut un mesaj ecologic. 

Dar sa ne intoarcem acum la gradina.

Marginile impecabilei peluze sunt ferite de picioarele vizitatorilor prin plasarea de-a lungul lor a unor funii de catifea albastra prinse de stalpi argintii de metal. In dreapta intrarii, dincolo de barierele catifelate, peluza este decorata cu un bust de bronz al bunicii Printului Charles inaltat pe un soclu de piatra.

Pentru ca si acest colt este umbrit, ca de altfel cea mai mare parte a gradinii, plantele pe care le intalnesti la tot pasul sunt alese cu grija asa incat sa beneficieze de umbra racoroasa, iar in startul de flori de sub bustul de bronz sunt plantate multe varietati de crini de toamna cu frunzele lor foarte decorative trecand de la alb-galbui la verde-albastrui.  

Bustul iesind din stratul cu flori si frunze aflat in imediata apropierea intrarii in partea dreapta

In partea stanga este un mic luminis si aici, profitand de soare, este o mini-gradina in clasicul stil parterre conceputa de Printul Charles in memoria vechiului locatar al resedintei: bunica sa, Queen Mum, care a murit in 2002. De altfel intreaga gradina este acum dedicata memoriei ei.

In 2004 Printul Charles a ales acest loc, chiar in fata intrarii principale in resedinta, pentru a amenaja mica oaza plina cu lavanda „Imperial Gem” langa care este plantata splendida salvie „Rhea” de un albastru luminos si un trandafir cu petale catifelate si intunecate numit „The Prince”.

Gradina dedicata de Printul Charles bunicii sale si proiectat de Dr. Khaled Azzam

Trandafirul are un parfum puternic si a fost creat in 1990 de renumitul creator de trandafiri britanic David Austin. Floarea este de un rosu-violet inchis, culoare unica intre roze, atat de inchisa incat bobocii par aproape negri.

Aceste straturi pline pana la refuz cu lavanda, salvie si trandafiri sunt inconjurate de tufe de buxus tunse cu grija. In centrul lor, la fel de perfect tunsi stau splendizi stejari de stanca (Quercus ilex).

Dalele de piatra care taie mini-gradina sunt asezate pe un strat gros de nisip si nu pe ciment pentru a permite cimbrului sa creasca printre bucatile patrate de piatra cenusie. Acesta este unul dintre primele semne ca acesta gradina nu este ca oricare alta gradina regala. Gradina Printului Charles este certificata inca din 2004 ca fiind biologica iar intregul fel in care este conceputa si intretinuta tine cont de reguli stricte.   

Trandafirul "The Prince" la picioarele caruia vara este plantata salvia “Rhea” iar iarna panselute albastre

Tot in apropierea intrarii principale in Clarence House sunt doua banci din fonta vopsite in albastru pal, plasate asa incat cel ce se aseaza pe ele sa se bucure de mirosul lavandei si de cel al trandafirilor. La vederea bancilor simti ca cineva locuieste acolo.

Se spune ca Regina Mama, care a locuit aici din 1953 pana cand a murit in 2002, obisnuia sa aiba invitati la pranz in gradina aceasta pe care o numea “salon vert”. Si se mai spune ca personalul obisnuia sa mute mesele in gradina si afara de mai multe ori in decursul unei zile dupa cum dicta capricioasa vreme londoneza.

Printul Charles continua aceasta traditie de a lua masa impreuna cu familia sa sau cu diversi invitati in gradina in lunile de vara pe care le petrece in aceasta resedinta.

Banca atat de ornata si elaborata aflata in apropierea intrarii principale in Clarence House

In centrul straturilor de flori din fata intrarii principale in Clarence House se afla un ceas solar de fonta montat pe un soclu de piatra. De-a lungul fatadei insorite a resedintei sunt multe ghivece uriase din plumb in care sunt magnolii si muscate curgatoare de un rosu inchis. Magnolia cu ale sale frunze lucioase pare un leit-motiv in gradina de la Clarence House.

Gradina Printului gazduieste din cand in cand personalitati ale vietii culturale, religioase si politice din lumea larga. Cand a vizitat gradina de la Clarence House in 2008, Dalai Lama a tinut sa isi puna amprenta asupra ei plantand o magnolie „Spectrum” in mijlocul impecabilei peluze.

In centrul straturilor de flori din fata intrarii principale in Clarence House se afla un ceas solar de fonta montat pe un soclu de piatra

Printul Charles a reamenajat intreaga gradina cand resedinta a devenit a sa dupa moarte bunicii sale. Insa, asa cum a spus in cateva randuri, nu a vrut sa altereze tot ceea ce a gasit acolo, nu a vrut sa piarda spiritul gradinii care exista aici inca din anii 1660, din vremea regelui Charles al II-lea.

Gradina imbina exigenta de a pastra intacte semnele istoriei si tot ceea ce a fost construit in secolele trecute cu cea a unei vieti moderne in care risipa de apa nu este tolerata, iar gradina cu legume este o necesitate. Insa despre restul minunatei gradini data viitoare.

Invidie

Sunt un om plin de pacate. Stiu care sunt unele dintre ele, pe altele le banuiesc iar la restul prefer ca nici macar sa nu ma gandesc.

Invidia credeam insa ca nu este unul dintre ele. Pana saptamana trecuta am crezut ca acest pacat mi-a ramas strain.

Dar, nu! Am reusit sa adaug si invidia la lunga lista a lucrurilor pe care mi le reprosez, care nu ma lasa sa dorm noaptea, care ma fac sa ma simt mica si murdara. 

Bobocul de lamaie cu varful alb si inocent alunecand usor intr-un mov indraznet

Subiectul invidiei mele este un lamai. Inalt, cu fructe si flori, un lamai frumos si inocent. Un lamai pe care mi-l doresc.

Lamaiul este un copac miraculos: langa boboci, flori, fructe minuscule verzi,  atarna, ca globurile de Craciun, lamai mari si zemoase gata de cules.

Lamaiul este un copac fara varsta pentru ca toate varstele sunt acolo pe crengile sale.

Spectaculoasa floare de lamai cu petalele sale rasucite si cerate

Invidiez stapanul lamaiului, dar mai inainte de toate invidiez lamaiul.

Lamaiul are, indiferent de varsta, trecutul si prezentul la un loc, impacate pe crengi. Si asta este marea mea problema: nu pot impaca trecutul cu prezentul meu.

Spre deosebire de zveltul lamai eu nu pot pastra nimic din trecut, nu pot sa il las sa imi domine gandurile si viata pentru ca daca nu uit trecutul, daca nu il neg, daca nu il anulez, sunt sigura ca nu voi avea nici un viitor.  

Minusculele fructe isi fac aparitia indraznete la capatul ramurilor

Lamaiul pune mugurii alaturi de fructele mature fara nici o problema.

Contrastul asta nu poate exista in mine. Tot ce a fost pana acum, in ultimii ani, este mor iar eu o iau de la capat.

Nu este prima oara si mai tragic este ca sunt sigura ca nu va fi nici ultima.  

Lamaile prin contur si culoare, un verde acru care iti strapezeste dintii si iti fura privirea

O iau de la cap mereu, si mereu din alt punct si totusi din acelasi loc, incapabila sa progresez.

De fapt sunt sigura ca sunt intr-un regres permanent. 

Sunt ca o sageata pentru care tinta se muta mereu, perfid, fara mila.

Lucioasa lamaia curbeaza ramurile sub greutatea ei, galbena si grea de sucuri, parfumata

Si mai este un motiv pentru care invidiez lamaiul: oricand va vrea se va putea uita in oglinda fara sa tresara.

Totul va fi acolo aproape neschimbat, familiar, fara transformari majore.

In cazul lui chiar daca sanii se apleaca usor catre pamant, cedand gravitatie, ochii raman limpezi si ageri, chiar daca cearcanele si ridurile de sub ochi se adancesc, macar pielea mainilor ramane elastica si nepatata.

Flori, fructe si frunze, lamaiul este copacul perfect pe care il doresc atat

Invidiez lamaiul pentru ca poate sa isi pastreze si sa priveasca in fata trecutul.

Deplang lamaiul pentru ca niciodata nu va putea uita trecutul.

Este pretul pe care el il plateste prefectiunii sale, iar eu imperfectiunii mele.

Livada mea si o oda domesticitatii

Iubesc toamna. Cred ca sunt predestinata sa iubesc ploaia si aerul rece, dar mai ales torta incandescenta a frunzele zgomotoase sub picioare.

In livada mea este aproape final de sezon. Coacazele, zmeura de vara si cea de toamna si ciresele s-au terminat demult. Am cules tot ce puteam culege, si chiar daca imi pare rau si de o boaba de cireasa ramasa pe crengi, borcanele de camara imi aduc un zambet pe buze si imi confirma ca nu am motive de nemultumire.

Delicioasele prune Victoria

Au mai ramas de cules merele. Prunele s-au terminat si ele si sunt tare mandra ca plapanzii pomisori pe care i-am plantat eu au dat pentru prima data rod anul acesta. 

Prunele Victoria au fost destul de mici. De fapt toate fructe au fost anul acesta mai mici decat de obicei.

Chiar daca seceta le-a facut mici tot ea a intensificat parfumul si a concentrat zaharul in pulpa dulce-acrisoara a prunelor. 

Nu am avut suficiente prune Victoria sa fac gem sau macar galuste. Le-am mancat direct din copac, incalzite de soare si scuipand samburii in iarba asa cum faceam cand eram mica.

Coacazele negre au ajuns un delicios gem, perfect pentru micul dejun sau transparente clatite

Am insa in camara dulceata de cirese albe, Napoleon si negre, dulceata de Mirabelle de Nancy, compoturi de cirese si gem de coacaze.

Zilele acestea fac si compot de pere care imi mai alina putin dorul de mirosul de fructe zemoase clocotind in zahar.

Gasesc in conservele de iarna o exprimare deplina a domesticitatii mele. In inima mea vreau ca universul meu sa se restranga, vreau sa ajung sa traiesc numai pentru gradina si bucataria mea, sunt ametita si ma simt hartuita de atatea optiuni. Vreau ca lucrurile sa fie brutal simplificate. Este ceva in mine care ma indeamna sa traiesc asemeni femeilor din secolul nu demult trecut.

Feminismul a distrus sansa mea de a avea scuza perfecta: stau acasa pentru ca asa spune cutuma timpurilor in care traiesc. Feminismul mi-a rapit sansa de a implini vocatia mea de casnica.  

O parte din recolta de cirese albe

Ce as face daca as putea sa fiu casnica? In camara mea ar fi sute de borcane cu bunatati: dulceata de nuci verzi si de caise intregi cu samburele inlocuit de un miez dulce de nuca, dulceata de smochine intregi, insorita dulceata de pepene galben.

As face in fiecare zi paine si in fiecare saptamana as face branza din laptele muls de la vacuta mea pe care trebuie neaparat sa o cheme Margareta.

In fiecare sfarsit de saptamana ar face somptuoase prajituri. Toate pastele ar fi facute in casa din oua cu galbensul de chihlimbar de la propriile mele gaini. As sti fiecare gaina dupa nume si fiecare floare dupa samanta.

Bolborosind pe foc delicioasa dulceata de cirese negre

Dar sa nu ne lasam cuprinsi de melancolii sau nostalgii inutile inspirate de  trecerea verii sau de imposibilitatea de a gusta vreodata deliciile domesticitatii.

Imi vin mereu in minte versurile acidei Dorothy Parker cand ma simt tentata de irationale nostalgii ca acestea: “Razors pain you,/ Rivers are damp,/ Acids stain you,/ And drugs cause cramp./ Guns aren’t lawful,/ Nooses give,/ Gas smells awful./You might as well live.”

Asadar „I might as well live” chiar si fara cirese si coacaze, si caldura soarelui, si gaini, si Margareta, si suficient timp sa fac dulceata cat sa imbolnavesc de diabet o tara intreaga.

Oricat de delicioasa ar fi melancolia de la inceputul toamnei nu am vreme sa ma las purtata de ea.

Multe pere anul acesta insa din pricina secetei mult mai mici

Chiar daca livada mea merge acum la culcare, obosita dupa luni intregi de munca fara oprire, eu ma pregatesc sa o curat de uscaturi, sa ii retez crengile crescute alandala, sa o pregatesc pentru un nou an. 

Pe langa livada am gradina de legume care cere rastit sa fie culeasa si cea de flori unde trebuie plantate narcise, allium si lalele, tunsi trandafirii, curatate florile ofilite si stranse semintele acum gata coapte in minuscule castaniete zgomotoase.

In plus imi ramane bucatica de pamant pe care voi incepe sa construiesc noua gradina. Voi avea o toamna plina, grea si asta ma face tare fericita.