„Ah, n-o sa stie nimeni/gingasa pricina a ciresului/profunda pricina a stejarului/cauza ochilor mei.//Ah, n-o sa stie nimeni/zburata pricina a pasarilor/ impietrita pricina a pietrelor/cauza inimii mele.// Ah, n-o sa stie nimeni/neagra pricina a pamantului/curgatoarea pricina a raurilor/ cauza sufletului meu.”
Poezia „Starea de a fi ciresar” a fost scrisa de Nichita Stanescu, singurul poet adevarat al lumii. Nichita Stanescu a fost un mare risipitor de talent, de viata, de cuvinte. Nichita Stanescu a fost o forta a naturii.
Am trei ciresi risipiti in gradina, un al patrulea a facut anul asta pentru prima data fructe si a fost plantat de mine. Ceilalti trei sunt inalti si batrani si plini de fructe si au fost plantati de batranul gradinar care a trecut pe aici inaintea mea. Ciresii mei se numesc Nichita. Toti cei trei au un nume. Cel de-al patrulea trebuie sa dovedeasca inainte sa isi merite numele.
Ciresii mei poarta numele asta pentru ca sunt asemeni lui Nichita niste mari risipitori. Am citit undeva ca Nichita scria pentru iubitele lui poeme in aburul ferestrelor, in aer, pe bucatele de hartii pe care le arunca sau carora le dadea foc. Erau poeme pe care numai iubita le asculta, citea. Cata risipa!
Si nu facea asta numai pentru iubite. „Bătrâne, îţi dedic un poem. Am să-l spun în aer, să nu-l scrii, astfel cuvintele or să se risipească în aer şi poemul o să rămână numai al tău”,obisnuia el sa spune prietenilor.
Nichita ca si ciresii mei respira poezie, traiesc poezie, sunt poezie.
Am trei ciresi. Unul cu cirese albe, unul cu cirese negre si altul cu cirese imbujorate, nici galbene, nici rosii. Am trei ciresi: doi hotariti si un al treilea foarte indecis.
Ciresele negre arata ca niste masline. Anul asta nu sunt foarte mari dar sunt mai negre ca oricand. Si mai dulci ca oricand. Mainile mele sunt insangerate de sucurile lor dulci, lipicioase. Dulce, aromata crima!